Zidurile se ridicau masive de-o parte și de alta a străzii, închizând-o într-o cetate tăcută, fără început și fără sfârșit. Le simțeam dominând spațiul, înălțate parcă până la cer, opace și necruțătoare. Nimic nu părea să pătrundă dincolo, nicio rază, nicio adiere. Erau ziduri nu doar de piatră, ci de mister—atât de copleșitoare încât, uneori, simțeam că mă strivesc sub privirea lor.
Pe partea cealaltă a drumului, blocurile de apartamente, cu ferestre larg deschise către necunoscut, ofereau un contrast puternic: Blocuri locuite, cu oameni, voci, mirosuri de toamnă și de frunze căzute. Copacii din jur își mai păstrau verdele, dar fructele lor cădeau obosit—mere, pere și, cel mai des, castane mari, rotunde, care se rostogoleau pe trotuarul înclinat. Le urmăream fascinat: unele se opreau în rigole, altele continuau, conducându-mă, fără să vreau, tot mai aproape de ziduri.
Când am ajuns la doar câțiva pași, am simțit un freamăt dincolo de ele. Pași, roți, glasuri înfundate—viață. Am atins zidul, timid, apoi mi-am lipit urechea de el, cu un gest aproape rușinos, ca al unui spion de vis. A fost momentul în care totul s-a schimbat.
O explozie brutală a zguduit cetatea. Zidul s-a crăpat, lăsând să se întrevadă, printre fisuri, umbre de oameni și mașini, aburi fierbinți care se ridicau în valuri dense. Era un haos pe care nu-l înțelegeam. Înfricoșat, paralizat de teroare, simțeam cum corpul meu se închide într-un vis din care nu mai puteam evada.
Din crăpături a început să curgă apă, fierbinte și năvalnică, inundând trotuarul și scurgându-se către spațiul verde. Acolo, parcă treziți de aburii fierbinți, au început să apară iepuri—zeci, sute, apoi mii—ieșind din tufe, alergând speriați spre ziduri. De toate culorile, aceștia se loveau de piatră, căutând disperați să pătrundă în cetate. Unii cădeau, alții săreau, alții se strecurau prin fisuri. O mișcare haotică și totodată tragică.
Locuitorii de dincolo de ziduri i-au observat și au reacționat. În loc de milă, a venit focul. Aruncau cu pietre, trăgeau cu arme. Erau hotărâți să-și apere spațiul, să nu cedeze nicio palmă de liniște. Sângele a început să curgă pe ziduri și printre străzi. Se prelingea printre fisuri, amestecat cu apa fierbinte.
Și cum tăcerea părea să cadă, cerul s-a umplut de păsări. Se coborau în zboruri ample, chemate de mirosul morții. Umbrele lor adânceau apusul. În cetate, oamenii luptau și împotriva lor. Cerul devenise o cupolă roșie, vie, bolnavă. Păsări și oameni, zgomote și plânsete—totul într-un dans sângeros și absurd.
Atunci, un tunet brăzdă aerul. Un fulger alb orbitor lumină zidurile, iar o voce stranie răsună din înalt:
— De ce le prigoniți? Sunt ființe.
Am încremenit. Lipit de zid, nu îndrăzneam să respir. Mușchii mi se înțepeniseră, inima-mi bătea haotic. Vocea continua:
— Din voința mea sunteți. Nu risipiți.
Apoi s-a lăsat liniștea. Cerul s-a limpezit, bătălia s-a stins. Părea că o pace forțată coborâse peste cetate.
Când s-a făcut miezul nopții, m-am trezit brusc. Eram în patul meu, tremurând de frig. Spatele îmi era descoperit. Am întins picioarele după papuci—nu i-am găsit. Pluteau în apa rece care pătrundea pe sub ușă. Din apartamentele vecine veneau râsete și muzică—semnele unei petreceri absurde, în timp ce eu încă simțeam mirosul de abur și sânge.